Scrisoarea lui Al. Vlahuţă, pentru fiica sa Margareta

            „Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună pentru ca să poţi fii fericită!

Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chior, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea ... al doilea, de! Norocul şi celălalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi ... atâţia cât merită.      

         A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire(lesne-i de zis), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

         Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din suferinţele altora.

         Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.

         Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!”. Dar, mai ales, aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: „Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti” Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

         Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

         Te îmbrăţişez cu drag,    

                Al. Vlahuţă  

    Când ai împlinit şaptesprezece ani!”